Atunci cand alegeti un loc de munca sau o persoana o faceti pe baza unor criterii, ceva din ceea ce vi se ofera corespunde cu ceea ce doriti. Credinta in ceea ce facem ne determina sa ne implicam activ si sa ne dorim autodepasirea. Muncim ore in sir sau ne implicam cu toata fiinta intr-o relatie. Pana unde sa mearga aceasta implicare? Exista o limita la care sa ne oprim?
Cred ca reusiti sa identificati printre cunoscutii vostri persoane care nu au familie pentru ca viata profesionala le ocupa tot timpul si toate gandurile. In ziua de astazi viata personala este atat de impletita cu cea profesionala incat uneori ne trezim ca muncim si in concediu. Fiecare are propriile motive pentru care ajunge in aceasta stare. Banii, promovarea, statutul social, aprecierea superiorului, responsabilitatea muncii, controlul. Puteti sa mai adaugati daca simtiti nevoia.
Exista momente in viata noastra in care implicarea nu are rezultatele scontate. Luptam contra cronometru si ne dorim sa razbim in jungla din jurul nostru si rezultatele nu apar. Stresul intervine intr-un anumit punct si implicarea are o noua imagine. Ne evaluam criteriile cu care am pornit la drum si in functie de raspunsurile primite luptam in continuare sau alegem sa renuntam. Cat de importanta este implicarea in ceea ce facem? Este buna sau rea?